În căutarea timpului trecut

Cultiv un obicei, atunci când nu suflă crivăţul prin buzunare, să mă plimb prin buticuri de rochiţe şi alte nimicuri şi să întreb ce muzică se cântă pe fundal. Fiindcă pe high street pe-aci nu răbufneşte, ca la noi în mall, dance/house/ce-o mai fi şi chestia aia în buclă. Nu, pe-aci mereu găsesc ceva de notat şi căutat acasă pe net în tihnă. Azi am dat peste un butic din soiul de designer încă affordable, mic şi înghesuit, plin doldora de mătăsuri croite cu dichis şi colivii pe post de abajur. Şi de aşa ceva pe partea auditivă:

Frumos, potolit. Aduce şi cu Little wing de data trecută, la voce cu Mazzy Starr, iar la insuportabila uşurătate a fiinţei cu Grant Lee Buffalo. Înapoi în decorul de la Olga, te simţi la fel de chic precum Summer din 500 days of. Prilej să craquezi pentru cămăşi cu funde şui şi eşarfe fanate, de prin cufere adunate.

Între timp, vuieşte netul că se lansează the latest Radiohead. După albumul de data trecută de downloadat pe cât te lăsa inima (şi nu mă prea lăsa pe vremea ceea, că doar eram studentă stană de piatră), pe ăsta l-am comandat azi, l-am downloadat azi, însă pentru vinil, ziar şi ce se mai nimereşte îmi pun pofta-n cui până-n mai. Să căscăm, aşadar, cele de trebuinţă:

Ce mai dans! reacţie instinctivă, să-ţi vină să dai cu tine, cu limburile tale de pământ, să-ţi ieşi din piele şi din pălărie, să te pierzi in limbo. Când mă bâţâi pe muzică în public, fac eforturi să nu îngân melodia. Mi se arată că greşesc, la fel cum părinţii de copii stângaci îşi silesc odraslele să scrie cu dreapta. Îmi aduc aminte, facil, de Corbijn şi de Joy Division.

În treacăt fie spus, să nu fie de deochi, că reuşit e doodlelul aista:

Here we go again

J'ai compris que la vie c'est déguelasse. Din nou dădui în bară, bara se încăpăţânează şi trage ca un magnet cu fiecare iteraţie. Ca să mai tai maioneza zilelor total inutile de slujit de la 8 la 8 (vivement la démission!), încep să arăt cu degetul ce-mi place. De pildă, ce-am fredonat două zile întregi pe drum spre Berlin şi înapoi:

Berlin, care începe să-mi facă poftă, şi unde am văzut ce n-a văzut Globe theatre-ul, am alergat prin tot oraşul după trandafiri pentru zâna artistă cu un sfert de oră înainte de opening gong, am mai aflat nişte oameni inspiraţi, viii cu viii, morţii cu morţii, şi am descoperit virtuţile unei ţinute în tonuri de vişiniu uimitor de rezistentă la aghezmuieli taninice. Pe măsură ce mă stafidesc energetic, mi-e terapeutic să văd lumea trepidând.
Înapoi la cântec. La câte muzici mi s-au perindat prin urechi, mi-am zis când am auzit întâia oară pe RTL2 (alţi ispititori, în toiul nopţii mai ales), după vreo 2-3 zdrănăneli la chitară: clar cover Jimi! Şi ce să vezi :). O ţâră mai reuşit, de altfel, decât originalul. Şi mai deviant: prima oară nu mi-am dat seama că e O voce, iară nu Un voc; e drept că spălam vasele (încep să trec drept excentrică în ochii din ce în ce mai numeroşilor posesori de maşină, nu-i aşa?!) şi nu auzeam bine. Puţin înainte să se crape de minutul 3, se sparge şi vocea în cioburi dureroase, catartice şi delicioase. Probabil un accident, dar să te chinui şi nu-l poţi reproduce. Se termină prea repede, ca o prăjitură. Şi atunci mă gândeşte-un gând: pentru aşa ceva merită să trăieşti, şi încă în viaţa reală, cea de ailleurs.
Dacă mă gândesc bine, de câţiva ani nu prea fac altceva decât ascult muzică, văd filme, acumulez cărţi şi liste cu ce să fac când oi avea timp şi bani. În ăst timp, încremenire-n proiect. Alţii mai întreprinzători şi mai consistenţi s-ar fi pus pe jurnalism sau performance, ceva, orice. Ieri mi-au căzut sub ochi gândurile cuiva care spunea că nimic nu se compară cu sentimentul că ieri ai avut totul şi azi nu mai ai nimic. Oare cum o fi?
Până una alta, uite cum e când taci şi faci: