J'ai compris que la vie c'est déguelasse. Din nou dădui în bară, bara se încăpăţânează şi trage ca un magnet cu fiecare iteraţie. Ca să mai tai maioneza zilelor total inutile de slujit de la 8 la 8 (vivement la démission!), încep să arăt cu degetul ce-mi place. De pildă, ce-am fredonat două zile întregi pe drum spre Berlin şi înapoi:
Berlin, care începe să-mi facă poftă, şi unde am văzut ce n-a văzut Globe theatre-ul, am alergat prin tot oraşul după trandafiri pentru zâna artistă cu un sfert de oră înainte de opening gong, am mai aflat nişte oameni inspiraţi, viii cu viii, morţii cu morţii, şi am descoperit virtuţile unei ţinute în tonuri de vişiniu uimitor de rezistentă la aghezmuieli taninice. Pe măsură ce mă stafidesc energetic, mi-e terapeutic să văd lumea trepidând.
Înapoi la cântec. La câte muzici mi s-au perindat prin urechi, mi-am zis când am auzit întâia oară pe RTL2 (alţi ispititori, în toiul nopţii mai ales), după vreo 2-3 zdrănăneli la chitară: clar cover Jimi! Şi ce să vezi :). O ţâră mai reuşit, de altfel, decât originalul. Şi mai deviant: prima oară nu mi-am dat seama că e O voce, iară nu Un voc; e drept că spălam vasele (încep să trec drept excentrică în ochii din ce în ce mai numeroşilor posesori de maşină, nu-i aşa?!) şi nu auzeam bine. Puţin înainte să se crape de minutul 3, se sparge şi vocea în cioburi dureroase, catartice şi delicioase. Probabil un accident, dar să te chinui şi nu-l poţi reproduce. Se termină prea repede, ca o prăjitură. Şi atunci mă gândeşte-un gând: pentru aşa ceva merită să trăieşti, şi încă în viaţa reală, cea de ailleurs.
Dacă mă gândesc bine, de câţiva ani nu prea fac altceva decât ascult muzică, văd filme, acumulez cărţi şi liste cu ce să fac când oi avea timp şi bani. În ăst timp, încremenire-n proiect. Alţii mai întreprinzători şi mai consistenţi s-ar fi pus pe jurnalism sau performance, ceva, orice. Ieri mi-au căzut sub ochi gândurile cuiva care spunea că nimic nu se compară cu sentimentul că ieri ai avut totul şi azi nu mai ai nimic. Oare cum o fi?
Până una alta, uite cum e când taci şi faci:
Înapoi la cântec. La câte muzici mi s-au perindat prin urechi, mi-am zis când am auzit întâia oară pe RTL2 (alţi ispititori, în toiul nopţii mai ales), după vreo 2-3 zdrănăneli la chitară: clar cover Jimi! Şi ce să vezi :). O ţâră mai reuşit, de altfel, decât originalul. Şi mai deviant: prima oară nu mi-am dat seama că e O voce, iară nu Un voc; e drept că spălam vasele (încep să trec drept excentrică în ochii din ce în ce mai numeroşilor posesori de maşină, nu-i aşa?!) şi nu auzeam bine. Puţin înainte să se crape de minutul 3, se sparge şi vocea în cioburi dureroase, catartice şi delicioase. Probabil un accident, dar să te chinui şi nu-l poţi reproduce. Se termină prea repede, ca o prăjitură. Şi atunci mă gândeşte-un gând: pentru aşa ceva merită să trăieşti, şi încă în viaţa reală, cea de ailleurs.
Dacă mă gândesc bine, de câţiva ani nu prea fac altceva decât ascult muzică, văd filme, acumulez cărţi şi liste cu ce să fac când oi avea timp şi bani. În ăst timp, încremenire-n proiect. Alţii mai întreprinzători şi mai consistenţi s-ar fi pus pe jurnalism sau performance, ceva, orice. Ieri mi-au căzut sub ochi gândurile cuiva care spunea că nimic nu se compară cu sentimentul că ieri ai avut totul şi azi nu mai ai nimic. Oare cum o fi?
Până una alta, uite cum e când taci şi faci:
sau ca astazi n-ai destul dar maine poti avea totul...oare cum o fi? broken voice from the little wing, noapte buna pe ritmurile tale...
ReplyDelete